”Pentru farisei, caracteristica negativă principală nu era ipocrizia, ci orbirea. De aceea, deși îl aveau în față pe Iisus, fariseii nu l-au văzut (sau nu l-au recunoscut, refuzând să îl vadă)”.
1. Temă
Curcanul fericit este o pildă a unui autor americano-libanez, Nassim Nicholas Taleb, pe care a expus-o într-o carte a sa din 2010, Lebăda Neagră (Editura Curtea Veche, 2010).
Câtă vreme are grăunțe, curcanul este fericit în ograda proprietarului.
Numai că, de Thanksgiving Day (Ziua Recunoștinței), americanii au prostul obicei de a consuma curcan. Personajul nostru nu știe ce i se pregătește și, de aceea, nu vede niciun motiv de a înceta sa fie fericit: în definitiv, de nenumărate zile, de fiecare dată, grăunțele au venit cu regularitate. Este cert, însă, că bietul curcan neștiutor va fi mâncat.
Pilda e bună pentru consumatorul care s-a împrumutat pentru a consuma. Şi el este fericit cât consumă, chiar dacă, la fel ca acel curcan, se mișcă “liber” în ograda obligațiilor faţă de creditor. Până când se întâmplă ca obligațiile să nu mai poată fi plătite. Şi atunci, ca şi curcanul, consumatorul are soarta pecetluită. “Fericirea” de a consuma este înlocuită cu angoasa tragică a supra îndatorării care, la final, îl va arunca pe consumator în stradă, alături de familia sa.
Stoicii și creștinii timpurii își fixau ca principiu eliberarea de datorii. Cel ce nu datorează nimic este fericit (felix qui nihil debet), așa susțineau stoicii. ”Trebuie să vă nașteți din nou” scrie în Evanghelia după Ioan.
În lumea de azi, însă, a nu avea nicio datorie este imposibil. Și, de altfel, este angoasant.
Ceea ce este însă posibil, într-o lume a secolului XXI, este o eliberare parțială de datorii, pentru a primi a doua șansă: a fresh new start, cum zic americanii. Ceea ce este obligatoriu este ca dreptul omului la viaţă şi la demnitate să fie respectat.
2. Consumul este o filosofie a bunăstarii
Bunăstarea nu înseamnă fericire, ci plăcerea de a trăi bine (hedonism), la adăpost de dureri și neplăceri (epicurian ism). Consumăm din plăcerea de a trăi bine. Consumăm pentru că vrem totul, acum. I want it all and I want it now, cum zicea Freddy Mercur. Dar consumăm și pentru că suntem nevoiți să o facem.
Consumul generează datorii și, consecutiv, limitarea libertății de mișcare.
Când consumăm din resurse materiale sau financiare proprii, nu ne limităm „mișcarea” juridică decât în coordonatele naturale ale acestor resurse (care sunt în mod inevitabil mai puține decât ne-am dori și, oricum, epuizabile).
Este o limită naturală a libertății de mișcare și chiar a libertății, în general, care, cel mai probabil, ne-a și condiționat ontologic. Consumul este, de aceea, redus la necesitățile primare, în mod natural.
Dar, dintotdeauna am vrut să consumăm mai mult, pentru a ne depăși condiția naturală. Se pare că acesta este un dat esențial al psihologiei noastre.
În plus, a consuma ține și de sociologie: un om al secolului XXI este nevoit să consume utilități (energie, apă caldă, semnal tv, radio, telefon sau internet), să apeleze la sistemele publice sau private de sănătate, educație și cultură, să utilizeze mijloace de transport pentru a se deplasa, să cumpere bunuri de consum, mașină, casă, vacanțe, studii etc. Suntem toți grevați de această „sarcină”.
Iar dacă nu dispunem de resurse proprii pentru finanțarea acestui consum, ne împrumutăm.
Și atunci apare consumul pe credit, operațiune juridică în cadrul căreia prețul este achitat într-un anumit termen sau este eșalonat, precum și creditul de consum, operațiune juridică în care ne procurăm lichidități pentru plata imediată a prețului consumului, urmând a rambursa aceste lichidități într-o perioadă de timp și cu plata unui „preț al banilor”, sub forma de dobândă; este un joc secund, pe care nu îl vedem în mod curent, dar care există pe fundal, este un joc în care ne procurăm acum și aici bunurile și serviciile de care avem nevoie (sau doar convingerea că avem nevoie), împrumutând resursele financiare pe care alții le dețin în considerarea veniturilor sau bunurilor noastre viitoare, un joc în care aducem o parte din viitor în prezent.
După 1970, Comunitatea Economică Europeană a dezvoltat un model economic în care creditul a devenit larg permisibil unei vaste majorități de consumatori. Creditele de retail, cu sau fără ipotecă, sau facilitățile de credit (carduri de credit, linii de credit, descoperit de cont – overdrafts) ori vânzările pe credit au devenit produse destinate consumului de masă.
Au apărut consumatorii de „produse financiare”, adică cei care se împrumută pentru a consuma, precum și consumatorii de credit, iar acest consum practicat de aceștia este și în prezent unul de masă.
Ne creăm astfel, voluntar sau involuntar, limite artificiale ale libertății. Jean Ziegler (Imperiul rușinii, 2006) spunea ca ”foametea și datoria sunt cele doua metode infailibile de a controla mințile și sufletele mulțimilor”. Ne lăsăm mințile si sufletele sub controlul creditorilor.
Întrucât suntem condiționați psihologic să încercăm să ne depășim limitele naturale și pentru că suntem determinați social să consumăm pentru a trăi, suntem fericiți să ne îndatoram pentru a consuma. Felix qui debet.
3. Consumatorul este un număr, o statistică și un risc
Când toată lumea consumă, cu sau fără ajutorul creditului, nimic rău nu se poate întâmpla (cel puțin aparent): volume din ce în ce mai mari de vânzări determină volume mari și crescânde de creditări, care stimulează alte volume și mai mari de consum, deci creșteri ale volumului comerțului, creșteri ale industriilor producătoare, prelucrătoare și adiacente (și, deci, mai multe locuri de muncă generatoare de alte surse de finanțare a consumului), creșteri ale încasărilor de TVA la buget etc. Și, să nu uităm, creșteri ale bonusurilor managerilor și ale dividendelor acționarilor strategici.
De aceea e bine să fim cât mai mulți consumatori, să consumăm cât mai mult.
S-ar zice că lăcomia este bună. S-ar zice că acest mecanism auto-amplificator este benefic, că nu este un cerc vicios, ci unul virtuos.
Și, totuși, afirmația conține un „adevăr” superficial.
La volume mari de creditare și, mai ales, în cazurile de îndatorare pe termene lungi și foarte lungi (cum sunt creditele ipotecare), apare invariabil ceva care face ca festinul să fie stricat – ceva care face ca măcar o fracție din aceasta masă mare de consumatori fericiți să nu își mai poată plăti datoriile. Ceva ce merge în direcția greșită, ceva ce nu se încadrează în trend. Este ceea ce analiștii denumesc fenomenul de black swan, teoretizat de N. N. Taleb. Șomajul, boala, chestiunile familiale complicate sau dramele sunt surse de incertitudine care neagă așa-numitele „deviații standard” (variabile statistice care pot fi calculate după criterii tot atât de precise pe cât e cel din afirmația „o femeie este mai mult sau mai puțin gravida”). Este vorba despre acel eveniment „foarte puțin probabil”, cvasi-imprevizibil, care schimbă esențial prezentul și viitorul dar care, privit retrospectiv, era perfect predictibil (numai că e târziu, foarte târziu pentru a mai putea încerca să îl previi). Expresia îi aparține aceluiași N. N. Taleb și este o ironie la adresa economiștilor și statisticienilor care lucrează, în analizele lor, cu predictibilități și certitudini aproximative.
Într-adevăr, întrucât „știm” că lebedele sunt albe, este foarte puțin probabil să vedem o lebădă neagră. Dar, deși rare, astfel de lebede există. Și, totuși, mult timp după ce am văzut o lebădă neagră, continuăm să o negăm, întrucât apariția ei nu concordă cu ceea ce știam că știm.
Dacă, totuși, o astfel de apariție nu mai poate fi contestată, economiștii și statisticienii consideră că ține de domeniul hazardului, al imprevizibilului, deși, privit retrospectiv, evenimentul era perfect predictibil. Un pasaj din ”Parabolele lui Isus”, de Andrei Pleșu (Humanitas, 2012), este ilustrativ pentru această atitudine: ”Prostia, când nu e handicap psiho-fiziologic, patologie constitutivă, nu e neapărat inocentă. Ea poate fi obnubilare tenace, manifestare a suficienței intelectuale, refuz îndărătnic al edificării (…) Cu alte cuvinte, prostia e, uneori, poarta spre lume a maleficului, avangarda duhurilor smintitoare (…) Ceea ce se condamnă este, așadar, paralizia mentală, inaptitudinea de a înțelege”.
Este ceea ce se poate numi orbire fariseica. Pentru farisei, caracteristica negativa principala nu era ipocrizia, ci orbirea. Pentru ca ei „stiau” (erau „carturari”, invatati, doctrinari), fariseilor le era clar ca ceva rar, neasteptat, de natura sa schimbe neasteptat lumea, nu exista, pentru ca nu cadra cu ceea ce „stiau” ei. Fariseismul nu e (doar) ipocrizie, e in primul rind orbire.
Pe de alta parte, fariseismul era stiinta oficiala a vremii, o doctrina care refuza sa accepte ca poate gresi, autorii si sustinatorii ei considerindu-se infailibili. De aceea, desi il aveau in fata pe Iisus, fariseii nu l-au vazut (sau nu l-au recunoscut, refuzind sa il vada). De aceeasi orbire a fost lovit si Saul, inainte de a deveni Pavel, pe drumul Damascului. Simbolic, Saul, devenit Pavel, a fost orbit la propriu citeva ore, rastimp in care, orb fiind, l-a vazut in spirit si recunoscut pe Iisus.
Fariseii erau oamenii sistemului, cei care teoretizau si sustineau sistemul, dindu-i legitimitate, mai ales prin apelul la Scriptura si prin comentarii savante la aceasta. Se concentrau asupra acestui plan, ca tocilarul care se straduie sa invete pe din afara datele cunoscute, vehiculate, cuminti, fara sa le inteleaga la modul real si, oricum, fara sa le puna la indoiala. De ce o faceau, totusi? Poate dintr-o tratare superficiala a problemei sau poate – mult mai probabil – din interes. Fiind parte a sistemului, fariseii profitau de sistem, constient sau nu. Nu doar ca erau orbiti, dar orbirea le facea bine… Cel mai bun exemplu este chiar Saul, persecutorul proto-crestinilor, cel ce va fi devenit Pavel. Era un om de vaza al cetatii, caruia i s-a pus la dispozitie forta de constringere a sistemului pentru a-i putea persecuta si combate eficient pe primii crestini.
Dar a venit momentul in care, in primul rind pentru Pavel, fost Saul, s-a putut vedea ca fariseii se inselau. O faceau cu exactitate, dupa canoane (kanon = regula), dar se inselau.
Se înșelau cu exactitate.
Statistica lucrează cu numere mari, certitudini aproximative (calcule probabilistice) și deviații standard.
Consumatorul fericit este și el un număr, o statistică, un obiect de studiu pentru economiști laureați cu premiul Nobel. Câtă vreme își plătește datoriile, el contribuie la cercul (aparent) virtuos al consumului amplificat de creditul de consum. El generează numere mari, volume de vânzări și de creditări consistente, ca o turbină electrică pusă în mișcare de apă sau de vânt.
Dar atunci când nu mai reușește să își plătească datoriile, consumatorul devine un risc pentru sistem, iar legea îl face responsabil într-un mod dur și sever: nu doar că el poate fi executat silit, dar, de regulă, el este și evacuat din locuința familială.
Consumatorul îndatorat nu (mai) este un cetățean. El are (prea) multe datorii și doar puține drepturi. Cetățeanul, în schimb, are și drepturi, inclusiv dreptul la demnitate și la locuința familială. De fapt, în cazul cetățeanului, concentrarea discuției privește drepturile, în timp ce, în cazul consumatorului, concentrarea discuției privește datoriile.
Poate ca ar trebui să luăm aminte la avertismentul Papei Francisc privind păcatul capital(ist) al lăcomiei, cu referire special la consumul în exces şi la pericolul pe care lăcomia oamenilor îl prezintă pentru planetă: „Este dureros să văd cum lupta împotriva foametei şi a malnutriţiei este împiedicată de priorităţile pieţei şi de punerea profitului pe primul loc”.
4. Consumatorul supra îndatorat este un om înlănțuit
Din aceste evenimente foarte puțin probabile – șomaj, boală, drame familiale – decurg supra-îndatorarea, creditele neperformante și întregul cortegiu de consecințe negative ale acestora, consecințe care sunt, practic, inverse consecințelor (aparent) pozitive ale faptului că un consumator „fericit” se îndatorează.
Orice consumator care s-a îndatorat pentru a consuma, chiar și cel aflat în aceste situații dincolo de voința sa, are obligația de a plăti, răspunderea pentru îndeplinirea acestei obligații fiind nelimitată.
Cel ce se îndatorează juridic își asumă sau ajunge să suporte o limitare a propriei libertăți, căci obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată.
Definiția tradițională a obligației a fost preluată în prezent de art. 1164 din Codul civil român.
Jurisconsulții romani spuneau: obligatio est juris vinculum quod necessitatem adstringimur alicujus solvendae rei secundum nostrae civitatis jura (obligația este legătura de drept în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânși să plătim un lucru, după dreptul cetății noastre)[1].
Comparația celor două definiții ne atrage atenția asupra noțiunii de „legatură de drept”, care este traducerea fidelă a sintagmei juris vinculum.
Etimologic, vinculum înseamnă atât legătura (za), cât și lanț. A te obliga, a te lega juridic, însemna, la origine, a te înlănțui. Legătura de drept, iuris vinculum, înseamnă, literalmente, lanț juridic. Libertatea omului înlănțuit este o “libertate” care ține exact cât lungimea și vigoarea lanțului juridic. Lanțul (vinculum) nu este ceva care să te oprească din mișcare (așa cum ar fi, spre exemplu, un laț), ci o ratașare la un punct fix care îți permite mișcarea doar în perimetrul strict limitat de lungimea lanțului. Legătura juridică, la fel ca și lanțul fizic, subordonează mișcarea debitorului scopului legăturii juridice: plata sau răspunderea pentru neplata. De altfel, omisiunea plății obligațiilor a fost timp de multe secole un motiv de degradare civică (datornicul devenea sclav al creditorilor) sau de închisoare a datornicilor[2].
Desigur, legătura juridică este creată pentru că debitorul urmărește un emolument (fiind expresia voinței sale libere sau consecința unei nevoi: debitorul vrea să se oblige sau este nevoit să se oblige) sau pentru că debitorul a cauzat un prejudiciu altuia. Dar, a te obliga înseamnă a te înscrie într-o rețea matriceala de raporturi juridice construită pentru a-ți ordona comportamentul.
Obligația juridică nu lasă opțiuni: cel ce datorează juridic, trebuie să plătească. Omisiunea de a plăti antrenează răspunderea juridică a debitorului. În caz de neexecutare, datornicul poate fi executat silit și chiar evacuat din locuința familială, împreună cu familia. “Fericirea” de a consuma se transformă în angoasă tragică a răspunderii nelimitate pentru datoriile asumate.
Dar omisiunea de a plăti nu se reduce la refuzul de a plăti; ea poate fi și rezultatul imposibilității de plată, cauzată de insolvabilitate sau de supra îndatorare.
Un debitor insolvabil este un debitor ruinat. El nu își mai poate plăti toate datoriile, chiar dacă ar avea, cu bună credință, această intenție.
Supraîndatorarea este excesul de datorii, în raport de sursele de finanțare imediată a plății acestora. De la apariția primului incident de plată, pentru debitorul supra-îndatorat urmează panta fatală: el pierde treptat din credibilitate, fiindu-i din ce în ce mai greu să obțină credit sau să transforme la timp în lichidități activele de care dispune, urmând mai multe alte incidente de plată și, în final, insolvabilitatea, ruina financiară. Turbina electrică, altădată alimentată de apă și vânt, tocmai s-a oprit.
Sunt unii consumatori care își dezvoltă și chiar își “cultivă” o dependența patologică de îndatorare. Există realmente cazuri de dependență de shopping, se fac chiar filme cu acest subiect. Oare creditorii pun la dispoziție bani pentru a câștiga ulterior din dependența de împrumuturi, așa cum fac traficanții de droguri, care creează mai întâi dependență de droguri și, ulterior, câștigă enorm de pe urma bolii lor?
Autoritățile au dilema de a decide dacă răspunderea pentru datorii astfel făcute este a consumatorului sau dacă nu cumva această răspundere trebuie pasată creditorului – traficant care a creat și alimentat această “nevoie” sau măcar partajată între datornic și creditor.
Pentru situația de imposibilitate de plată cauzată de insolvență sau de insolvabilitate, comercianții au la dispoziție legislația insolvenței, în virtutea căreia se pot pune sub protecția tribunalului. Chiar dacă procedura insolvenței este ca un fel de Pat al lui Procust, implicând sacrificii ale debitorului care, ca și nefericita victimă a personajului mitologic, trebuie să se alungească sau, dimpotrivă, să se scurteze, pentru a putea ocupa integral sau pentru a încăpea în limitele stricte ale Patului, totuși, debitorul profesionist beneficiază de o serie de efecte favorabile importante, fiind operate diferite modificări ale obligațiilor sale, cum ar fi amânările la plată, ștergerile totale sau parțiale de datorii, ca urmare a implementării unui plan de reorganizare, reducerile sau anihilările privilegiilor ce însoțesc creanța, precum și o ștergere totală a datoriilor – discharge – ca urmare a falimentului scuzabil. Este vorba despre o liberare de datorii, inversul înlănțuirii juridice.
În dreptul civil român, simplii particulari „beneficiază”, în schimb, de o răspundere nelimitată față de orice creditor, cu toate bunurile lor, fie ele prezente sau viitoare, și indiferent de (im)posibilitatea de plată.
Chiar dacă bunurile sale sunt insuficiente pentru acoperirea tuturor datoriilor sale, debitorul rămâne în continuare obligat, ad infinitum. Obligațiile debitorului îi pot chiar supraviețui. Aceasta răspundere nelimitata este inversul stării de liberare de datorii.
Supraîndatorarea poate fi o experiență traumatică pentru consumator. Oficial, acesta poartă toată vina pentru situația în care se află. El este blamat, stigmatizat, făcut responsabil pentru toate consecințele pe care le determină starea sa: creditorii nu își mai pot obține emolumentul, nu își mai pot plăti propriile datorii, familia nu mai are surse financiare suficiente pentru a-și susține costurile propriului standard de viață, este aruncată în stradă de creditori etc. De aceea, un regim legal și judiciar care să permită consumatorilor aflați în dificultate financiară să se libereze de datorii și să redevină cetățean ține chiar de drepturile fundamentale ale omului. Victimă sigură a colectorilor de creanțe, consumatorul – cetățean are totuși dreptul la subzistență, la domiciliu (locuința familială) și la protecția contra mijloacelor violente, viclene sau perfide de colectare a creanțelor, care ar putea degenera în hărțuirea debitorului și a familiei sale sau în prejudicii fizice ori morale aduse debitorului și familiei sale. Și, în fine, el are dreptul de a fi tratat echitabil. O societate în care nu există dreptate nu merită să existe.
Dacă existența datoriilor juridice este similară cu înlănțuirea sau îngrădirea libertății, în schimb, lipsa obligațiilor juridice înseamnă lipsa legăturilor, lipsa lanțurilor, lipsa necesității. Codul civil român chiar folosește termenul de liberare pentru a defini starea în care debitorul nu mai este ținut să își achite datoria pentru că, de exemplu, se află în imposibilitate fortuită de executare (art.1634 alin.1 Cciv).
Lipsa legăturilor juridice ar putea însemna o ieșire din matrice, o rupere a lanțului și, consecutiv, un alt fel de fericire, una a celui care nu datorează nimic, nimănui.
Felix qui nihil debet.
N. Taleb atribuie dictonul Felix qui nihil debet lui Seneca cel Tânăr, filosof stoic care a trăit în timpul împăratului roman Nero. Acest împărat este cel despre care se crede că a dat foc Romei, aruncând ulterior vina pentru această crimă pe creștini (această teorie rezultă din romanul Quo vadis al lui Henryk Synkyewicz).
Se spune că, în aplicarea unui principiu al stoicismului („nu îmi poți lua nimic pentru că nu am nimic”), Seneca cel Tânăr s-ar fi sinucis la ordinul lui Nero, prin „deschiderea venelor” de la mâini. Un alt stoic, contemporan lui Seneca, s-a sinucis în același fel, ca protest față de dubla crimă a lui Nero (incendierea intenționată a Romei și aruncarea blamului asupra creștinilor), pe care o dezvăluise public. Este vorba de Petronius, iar acest episod este povestit în romanul Quo Vadis.
Având în vedere că totul se întâmpla în anii 64-66 e.n. (când se presupune că Nero a dat foc Romei), precum și faptul că un concept creștin, cel al nașterii din nou („Adevărat îți spun că dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu. […]. Nu te mira că ți-am zis: „Trebuie să vă nașteți din nou”. Ioan 3:3-7), tocmai prindea viață la Roma, sub influența Sfinților Apostoli Petru și Pavel, se poate accepta că exista o sursă sau măcar un filon comun al celor două sisteme de gândire. Este foarte probabil că această sursă comună să fie perceptul filosofic și etic Felix qui nihil debet.
Dacă nu ai nimic, nu ți se poate lua nimic, deci nu datorezi nimic. Dacă te naști din nou, înseamnă că cealaltă viață este anihilată, în favoarea uneia noi, în care nu datorezi nimic. Iar dacă nu datorezi nimic, ești liber și, probabil, fericit.
Această fericire bazată pe libertatea totală rezultată din ieșirea din matrice este una sumbră, ascetică și autoizolatoare, în care, cel puțin la prima vedere, nu găsești plăcerea de a trăi, în orice caz, nu aici și nu acum. Nu este o fericire din această lume.
Nu este ceva ușor suportabil. Și, oricum, nu este pentru toți. Libertatea înseamnă și responsabilitate, iar celor mai mulți dintre noi această consecință ne provoacă angoase. Într-adevăr, este mai ușor să te înscrii în trend, lăsându-i pe alții să ia decizii, să se auto-izoleze și, eventual, să se cufunde în blazare. În Matrix există personaje care nu își doresc să iasă din matrice, ba chiar îi sabotează pe cei care vor să arate că lumea reală nu este cea pusă de mașini în matricea lumii virtuale pe care oamenii o “trăiesc”. Accesul la o „friptura de vita suculenta”, chiar daca sabotorul e constient de faptul ca e o friptura vituala si nu una reala, e mai facil si mai lipsit de riscuri decit accesul la o mincare reala. Tot asa, in lumea noastra de inceput de secol XXI, exista oameni care vad chiar beneficii in faptul de a sta in matrice, de a consuma in continuare pe credit, la fel cum, in ograda proprietarului, sunt unii „rezidenti” care fac propaganda proprietarului, desi acesti „rezidenti” sunt, probabil, singurii curcani constienti ca, la un moment dat, vor fi mincati, restul curcanilor din ograda raminind fericiti, cita vreme li se vor fi dat grauntele. Cu astfel de propaganda venita chiar de la curcani, controlul exercitat de proprietar e mult mai eficient.
Lumea noastră este o rețea de legături juridice în care suntem, virtual sau real, debitori și creditori în același timp și în care suntem nevoiți să consumăm, chiar și pe credit, pentru a trăi.
Anticii au sesizat la nivelul cel mai profund acest dat esențial. Marile religii ale lumii și-au fixat ca precept iertarea de datorii la fiecare 7 ani, pentru ca cel liberat să se poată lega juridic din nou; exodul evreilor din Egipt a fost o traversare a deșertului care a durat 40 de ani, în așa fel încât generațiile de robi să fie înlocuite biologic de generații de oameni liberi, capabili să își întemeieze propria societate pe Tărâmul Fagăduinței, cu propriile legături juridice (juris vinculum). De altfel, Moise nici nu a pășit cu toți ceilalți în acest Tărâm, ci s-a oprit la granițe; el era din altă lume și trebuia să rămână în acea lume apusă.
În prezent, legislațiile post-moderne, inclusiv cea americană și cea europeană, promovează liberarea de datorii a falitului scuzabil, pentru a-i permite să redevină consumator, pornind de la zero, cu șansa unui nou început.
A fresh new start este conceptul juridic și moral aflat la intersecția celor două tipuri de fericiri și care face posibilă o stare temporară de liberare de datorii, fără a periclita fundamentele sociale ale lumii noastre și fără a fi nevoie să adoptăm, toți, soluțiile sumbre ale stoicilor. Nu este o fericire a celui care nu datorează nimic, ci șansa de a o lua de la capăt. O nouă șansă nu înseamnă a te elibera pentru eternitate de datorii, că să fii fericit. Poate că e mai simplu, mai pământesc, să fii fericit din nou în calitate de consumator.
Și demn.
5. Banii sunt creați din nimic
Deunăzi am aflat că banca este o afacere magică. Dl Isărescu, guvernatorul BNR, ne spunea, chiar public[3] că băncile funcționează printr-un fel de alchimie (o pseudo-chimie unde se folosesc ingrediente magice, vrăji și descântece – n.n.).
Și, de aceea, banking-ul este pentru inițiați și nu pentru orice mirean, fie el și judecător.
Fiindu-ne evident că banca face bani din nimic[4], prin alchimie, așa cum făcea Woland în Maestrul și Margareta (de M. Bulgakov), precum și faptul că acești bani creați din nimic nu ar fi posibili fără monopolul pe care băncile centrale îl asigură băncilor comerciale, înseamnă că acești bani nu există înainte de creditare.
Dacă acești bani nu există, înseamnă că nu există bani ai băncii.
Și atunci, ce restituim noi când rambursăm un credit? Și, cel mai important, cum se poate vorbi cu o atâta nonșalanță de pierderi ale băncii din corectarea judiciară a datoriei, când acești bani nu (pre)există? Și când, de fapt, aici vorbim despre pierderi ale clienților, de plăți nedatorate?
În mod obișnuit, credem despre bani că sunt un echivalent al schimbului sau un etalon al valorii.
Este o eroare, întrucât banii-etalon valoric au fost de mult înlocuiți cu banii fiduciari, așa-numitele banc-note (bilete de bancă). Aceștia sunt bani de încredere, așa cum le-o demonstrează și numele: fiduciar derivă din fides, care înseamnă credință sau încredere. Aceste bilete de bancă au un curs forțat pe teritoriul unui stat, puterea lor circulatorie, funcția lor de instrument de plată, fiind garantată de stat, dar numai pe un teritoriu anume. Leul moldovenesc nu are putere de plată în România, așa cum leul românesc nu are putere de plată în Germania. În mod evident, moneda statului Botswana este una exotică, iar pentru sistemul financiar monedele de referință sunt două: dolarul și euro. Toate celelalte monede, inclusiv francul elvețian, rubla rusească, yuanul chinezesc sau yenul japonez sunt mai mult sau mai puțin exotice raportate la dolar sau euro. Sistemul și, forțați de sistem, oamenii își consolidează planurile și economiile în dolari sau euro pentru că au mai multă încredere în aceste două monede, mai precis, în economiile (teoretic) puternice și stabile care se află în „amontele” acestor monede.
În plus, mărfuri sau servicii de aceeași valoare de întrebuințare circulă în schimbul unor cantități de bani diferite, în funcție de locul de unde se procură, marca vânzătorului, emoțiile cumpărătorului sau politicile economice. O ceașcă de cafea costă 7 euro în Geneva sau 7 lei în București, deși e vorba de același brand, iar materia primă necesară preparării acelei cești de cafea, cumpărată, să zicem, de Nestle din Etiopia, costă 0,0007 euro/ceașca. Un zbor low cost București – Barcelona are un preț de 50 de euro, în timp ce un zbor “clasic” pe același traseu, cu același tip de avion, în aceleași condiții de confort costă 200 de euro. Și, în fine, o nevastă de bogat și-ar cumpăra cea de-a 45-a geantă Louis Vuitton cu 5.000 de euro, în timp ce o nevastă (și atât) și-ar cumpăra aceeași geantă (dar care, cel mai probabil, e un fake, care arată la fel cu originalul), dar care costă 500 de lei în bazarul din Istanbul.
De fapt, banii au însemnat dintotdeauna și vor însemna mereu încredere.
La origini, oamenii care făceau schimb de bunuri își arătau încrederea lor în străinii cu care făceau schimbul, credința că acei străini cu care intrau într-o relație de schimb (și pe care nu îi cunoșteau) le remiteau ceea ce se așteptau sau sperau să le remită. A avea încredere în cel cu care faci comerț (cuvântul care vine din latină – cum merx, cu marfă – este, practic, echivalent cu schimbul, numit și troc) înseamnă a te aștepta ca acela să fie corect, cinstit, să fie acolo unde a promis, să își respecte promisiunea etc.
Când oamenii au înțeles să înlocuiască trocul cu banii, au ales să denumească “bani” unele materiale, considerate prețioase nu neapărat ca valoare în sine, ci prin prisma proprietăților lor perene și de încredere: aurul, spre exemplu, este prețios pentru că apare ca fiind peren, nedegradabil în timp și benign (nu se consumă prin utilizare, nu se oxidează, nu este coroziv, nu afectează corpul uman prin atingere sau contaminare), iar oamenii au încredere (speranță, convingere, siguranță) că aceste proprietăți se vor menține în timp și că vor putea oricând obține de la alți oameni bunurile, serviciile, valorile etc. necesare sau utile prin simplul schimb al unei cantități oarecare de aur cu acele bunuri, servicii sau valori.
Etimologic, încrederea înseamnă, cf. DEX, sentimentul de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva. ”A se încrede în” înseamnă a se bizui pe, a conta pe, a se sprijini pe, a fi sigur de fidelitatea cuiva. Încrederea are și sensul de credință, dar semnifică și nădejde, speranță sau chiar siguranță. În orice caz, încrederea este opusul incertitudinii subiective, al îndoielii sau al suspiciunii. Faptul de a se încrede, încrederea este, deci, un sentiment de convingere, de siguranță, o lipsă de îndoială.
Așadar, dacă banii înseamnă încredere, iar încrederea este un sentiment, o emoție, înseamnă că banii sunt sentimente și emoții (!?).
Ceea ce oamenii prețuiesc nu sunt bunurile, aurul, pietrele prețioase etc, ci încrederea, sentimentele și emoțiile asociate acesteia. Nu banii au valoare, ci emoția pe care o încorporează.
Îndeobște mai credem – în mod eronat – că băncile sunt intermediari financiari, întrucât: (i) atrag depozite de la populație și de la firme și (ii) plasează acești bani cu dobândă, prin creditare, populației și firmelor.
Un intermediar propriu-zis între deponenți și împrumutați ar lua banii deponenților și i-ar repune în circulație cu titlu de împrumut cu dobândă, care ar urma să se restituie în timp de către împrumutat, dobânda asigurând atât remunerația capitalului atras de la deponenți, cât și profitul băncii. Întrucât scadența la depozite poate fi imediată (depozitele de bani la instituțiile de credit pot fi, conform art. 2191 alin.1 din Codul civil, denunțate oricând, cu consecința că banca trebuie să restituie imediat deponenților sumele depuse), în timp ce scadența împrumuturilor este amânată, ca să poată restitui la timp depozitele, banca-intermediar ar trebui să aibă rezerve de lichidități suficiente pentru a face față acestui decalaj în timp.
Dar băncile moderne nu funcționează așa. Băncile nu doar intermediază între cei ce dețin lichidități și cei care au nevoie de acestea; ele au putere de a emite bani din nimic, bani pe care îi putem numi bani – datorie; atunci când dau credite, băncile nu au obligația rezervei integrale (volumul creditelor acordate = suma fondurilor proprii, inclusiv depozitele). Pentru o unitate monetară dată cu împrumut, băncile nu sunt obligate să dețină fonduri proprii (rezerve) de aceeași valoare, ci doar o fracțiune din această valoare. Este ceea ce se numește, îndeobște, rezervă fracționară. Restul banilor dați cu împrumut sunt creați de bancă în exact momentul creditării. Pentru acoperirea acestor bani-datorie, banca se re-finanțează de pe piața interbancară. Euribor, Libor și Robor sunt indici sintetici care arată nivelul dobânzii la care băncile se finanțează între ele pentru a putea crea bani din nimic, prin aducerea în prezent a unor bani din viitor. Este și acesta un joc secund pe care nu îl percepem în mod obișnuit, dar care reprezintă imaginea de fundal a întregii lumi financiar-bancare din ultima sută de ani. Acești bani nu pre-există în rezervele băncii față de momentul creditului (banca nu îi are), dar se regăsesc în conturile împrumutatului după acest moment.
In prezent, peste 97% din banii aflati in circulatie sunt bani creati din nimic.
Cum este posibil acest adevărat act de magie? Cum este posibil sa creezi bani din nimic?
Ei bine, este posibil. Prin utilizarea ingredientului magic al încrederii. E ceva susținut sau chiar impus de stat, prin monopolul pe care îl acordă băncilor pentru activitatea de banking. Această încredere în bănci, susținută (leveraged) de stat și de băncile centrale, se transformă în bani exact în momentul acordării împrumutului, adică în momentul în care împrumutatului îi este “permis” să-și constituie depozite sau conturi curente echivalente cu acești “bani” luați cu împrumut de la bancă. Actul juridic al împrumutului se transformă în bani, fără să aibă o realitate economică anterioară.
Așadar: (i) bancile își creează rezerve prin însuși actul creditării, nefiind nevoie ca rezervele necesare acoperirii creditului să preexiste creditării; este o întreagă lume care se creează din nimic (ex nihilo), printr-un fel de alchimie pe care o practică doar câțiva inițiați; (ii) băncile creează bani din crearea de datorii; aceștia sunt banii-datorie, care nu există decât în măsura în care ne împrumutăm și doar pentru că există ingredientul magic al încrederii; cu cât ne împrumutăm mai mult, cu atât mai mulți bani-datorie sunt creați de bănci și cu atât mai mult avem “nevoie” de ele; (iii) nu doar că băncile sunt prea mari pentru a eșua (to big to fail), dar ele sunt prea “necesare” pentru a dispărea; nu mai putem trăi „fericiți” fără să ne îndatorăm (felix qui debet).
A da cu împrumut bani pe care nu îi au este un incredibil privilegiu pe care îl dețin și îl exercită doar băncile. Este vorba de un monopol legal asupra acestui ingredient magic.
Cămătarii, mai vechi sau mai noi, nu au avut niciodată acest privilegiu și nici nu îl vor avea vreodată. Shylock, negustorul evreu din Neguțătorul din Veneția de Shakespeare, personaj care se ocupa cu atât de hulitul împrumut cu dobândă, practica acest “sport” folosind bani proprii, bani reali, pe care îi deținea înainte de momentul magic al împrumutării. Oricât de odioasă ni s-ar părea “garanția” impusă împrumutatului (un pfund din carnea acestuia), Shylock împrumută din bani proprii, pe care îi avea înainte de a-i da cu împrumut.
Băncile, în schimb, execută silit casele reale ale unor oameni reali nu pentru a recupera banii deponenților, ci pentru a recupera acești bani-datorie, creați din nimic, bani care există doar pentru că există actul juridic al împrumutului.
Este un nimic vrăjit care mișca lumea în cele mai neașteptate feluri, iar uneori duce la drame, tragedii și războaie.
Banii – datorie au creat și alimentat fără oprire iluzia prosperității consumatorilor, a statului și a comunităților locale, care se împrumută la bănci și, în același timp, devin controlabili prin îndatorare. Acești bani – datorie sunt și la originea iluziei creșterii economice prin credite și prin consum. Democrația luxului și dreptul de a se îndatora (ridicat de unii juriști un pic cam exaltați la rangul de “drept al omului”) provin, la fel, din această magie a încrederii impusă sau susținută de stat. ”Luxul pe datorie” este, în sine, o formulare oximoronică, întrucât luxul este ceea ce își permite cel cu bani sau cu avere în exces. Iar datoria nu este un drept, ci o obligație. Este elementar: cel ce se îndatorează trebuie să restituie împrumutul sau să dea ceva în schimb, adică o parte din veniturile sale viitoare și, implicit, o parte din viitorul său, casa sa, libertatea și independența sa, propriul suflet (ca în Faust). Ba chiar încălțămintea și hainele proprii…
În Maestrul și Margareta (de Mihail Bulgakov), un anume Woland, magician și alchimist, adunase toată lumea bună a Moscovei într-o sală, pentru un spectacol de magie. Curioasă, lumea aștepta să vadă ce surprize le-ar putea rezerva acest Woland și ciudații săi asistenți (dintre care unul era un motan vorbitor și se numea Behemot), autori de multe alte isprăvi bizare. Și da, surprizele se țin lanț: asistentul lui Woland trage un foc cu un pistol ațintit în sus; din tavan încep să curgă din abundență bani asupra spectatorilor; cei mai mulți spectatori își îndeasă bani în buzunare și în genți; femeile sunt invitate să își aleagă din vitrine haine, pantofi și genți în stil parizian –dernier model, cu condiția să iși abandoneze propriile haine, pantofi și genți; acestea se conformează; se trezesc îmbrăcate în haine foarte scumpe și elegante, încălțate cu pantofi la modă și dotate cu genți de tip parizian – dernier model.
Asta este, însă, doar partea de surpriză plăcută. Căci la ieșirea din sala de spectacol, în stradă, toți acești bani se transformă în pulbere, iar hainele, încălțările și gențile cele scumpe dispar așa cum au apărut, prin magie. Numai că doamnele în cauză rămân și fără hainele cu care veniseră la spectacol. Rămân pur și simplu în neglijeu sau chiar în pielea goală.
Cei din sala în care se ținea acel spectacol bizar au crezut pentru că au vrut să creadă sau pentru că au fost naivi, că banii și hainele sunt reale. Au avut încredere că sunt reale. Când au ieșit însă în stradă, în lumea reală, dincolo de sala de spectacol, magia s-a stins, ei revenind la realitate. Încrederea a dispărut. La fel și banii și hainele. Toți l-au considerat pe Woland un escroc, dar puțini și-au dat seama că, fără încrederea lor în magician (voită, naivă sau manipulată subtil), actul de magie nu era posibil. La finalul cărții[5], Bulgakov ne dezvăluie că Woland era Lucifer, diavolul în persoană. Este șocant să alăturăm acestei dezvăluiri de la finalul cărții lui M. Bulgakov afirmația unui lui Timothy O’Brien, publicată în New York Times, în 2009: „creditele derivate sunt […] jucăriile favorite ale Diavolului”[6].
Încrederea este, deci, ingredientul magic al industriei financiare, prin care se creează bani din nimic, este aurul alchimiștilor.
Dacă vom observa că activitatea de bancă s-a consolidat de Cavalerii Templieri (călugări-războinici forjați de cruciade acum 800 de ani), vom putea înțelege de ce sensul cuvântului “încredere” este atât de similar sensului cuvântului “credință”. De altfel, rădăcina celor două cuvinte este aceeași: cred. Încrederea nu înseamnă, însă, naivitate şi nici manipularea sau exploatarea acestei naivităţi.
Poate e bine să le reamintim acestor magicieni ai finanțelor și ai asumării riscurilor pe seama noastră, a tuturor, ceea ce spunea unul din primii președinți ai SUA, Benjamin Franklin: poţi minţi anumite persoane tot timpul, poţi minţi pe toată lumea un timp, dar nu poţi minţi pe toată lumea, tot timpul.
În final, mesajul lui John Lennon pentru farisei și alchimiști:
Imagine there’s no heaven
It’s easy if you try
No hell below us
Above us only sky
Imagine all the people living for today
Imagine there’s no countries
It isn’t hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too
Imagine all the people living life in peace
Imagine no possessions
I wonder if you can
No need for greed or hunger
A brotherhood of man
Imagine all the people sharing all the world.
Acest text este un eseu si trebuie tratat ca atare. Eseul a fost susținut de autor duminică, 23.11.2014, pe scena Teatrului Național din București, la invitația dlui. Ion Caramitru și în prezența a 240 de spectatori.
[1]Definiția este preluata din lucrarea prof. Constantin Stoicescu, Curs elementar de drept roman, reeditare, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p.219. [2]„Institutia” închisorii datornicilor a dăinuit până în secolul XIX, fiind prezentă, spre exemplu, în romanele lui Charles Dickens, iar arestarea automată și pedeapsa închisorii pentru faliți, indiferent de faptul că falimentul ar fi fost sau nu scuzabil, a dăinuit chiar până la jumătatea secolului XX, fiind prezentă, spre exemplu, în romanele lui Balzac. [3] http://ghiseulbancar.ro/stiri/mugur-isarescu-despre-cum-functioneaza-bancile-printr-un-fel-de-alchimie/13283. [4]http://www.bursa.ro/pentru-prima-oara-dupa-170-de-ani-parlamentul-britanic-dezbate-crearea-banilor-din-nimic-254208&s=international&articol=254208.html. [5]Cartea este scrisă de Bulgakov în 1940, dar neterminată; ea a fost publicată postum, în 1966, de soția sa, cea care pare să fi fost chiar modelul personajului Margareta. [6]Citat în „Blythe Masters, femeia care a inventat armele financiare de distrugere in masa”, publicată la editura Philobie, 2011, de Pierre Iovanovici, ziarist la postul de radio francez Ici & Maintenant Paris, unde are o emisiune – Revue de presse internationalle; lucrarea pare să fie o colecție de postari ale autorului pe Blogul Apocalipsei Financiare.