Știți, credeam că băncile delincvente și aplaudacii lor din presă sunt anesteziați de legea conversiei, în raport de uraganul declanșat în combaterea legii dării în plată. În realitate sunt treji…

Despre bănci și legea conversiei

Despre bănci și legea conversiei

Știți, credeam că băncile delincvente și aplaudacii lor din presă sunt anesteziați de legea conversiei, în raport de uraganul declanșat în combaterea legii dării în plată. În realitate sunt treji și nevătămați, doar că au schimbat un pic tactica.

Spre exemplu, nu se mai emit ferpare sau anunțuri mortuare (doar BNR a rămas blocată în refrenul „dacă legea x intră în vigoare, 6 bănci intra în faliment”), ci mesaje mai subtile, mai cu dispreț fată de consumatori și mai cu bătaie lungă.

Spre exemplu, se alimentează febril bizara dispută declanșată între debitorii în CHF și debitorii în euro, pe motiv de pretinsă discriminare, deși numai creditele în CHF au ștampilă clară de credite toxice și de practici înșelătoare, creditele în euro putînd primi această ștampilă doar dacă s-ar demonstra că au fost rezultatul acelorași practici înșelătoare. Spre exemplu, s-ar putea demonstra că omului i s-a oferit un credit în euro, pe motiv că la lei sau la alte valute nu s-ar „încadra”, din motiv de rating personal; cei ce nu sunt acoperiți în mod natural la riscul valutar, adica nu își încasează majoritatea veniturilor în altă monedă decât cea a creditului, pot demonstra aceste practici, indiferent de tipul monedei; unele instanțe chiar au dispus înghețarea cursului la euro, doar că aceste soluții sunt, deocamdată, sporadice și nu denotă încă un trend, așa cum a fost cazul cu creditele înșelătoare în CHF. Zic că disputa este bizară întrucât ambele categorii de consumatori sunt potențiale victime ale unor practici înșelătoare și ale unor clauze abuzive strecurate în contracte, interesul lor comun fiind același – o revizuire a contractelor, în vederea echilibrării lor și/sau a înlaturării ruinei în care au fost împinși de asemenea contracte.

În presa mai subtilă (unele publicații, pro-consumatori până acum, au virat în mod subit în barcă cealaltă) se construiește imaginea unor consumatori nepricepuți, care acum se lasă dădăciți de unii ca noi, ca și când ar fi niște „prostuți ai băncilor” (termenul nu imi aparține, fiind folosit de o jurnalistă de la profit.ro), sau niste „infantili” (nici acest termen nu îmi aparține, fiind utilizat de un jurnalist de la profit.ro care se ocupă, printre altele, și cu comunicare BNR) care ar trebui să treaca la faza de adulți responsabili. E comod să spui asta dupa 8 ani, să le ceri responsabilitate consumatorilor, uitând cine a pus pe piață aceste produse toxice și omitând apărările omniprezente ale băncilor care declară că nu știau că francul elvețian se va hiper-valoriza.

O alta discuție de acest gen inundă paginile ziarelor și site-urile de socializare, o sumedenie de anonimi deștepți preluând cu sete aceste „argumente” – se atrage atenția că pierderile băncilor se vor suporta de noi toți, prin majorarea costurilor creditelor și a celorlalte servicii bancare.

Ambele teorii denotă un maxim dispreț făță de consumatori. 
Ambele teorii ignoră faptul că practicile înșelătoare, ca și furtul, se sancționează legal și necesită repararea prejudiciului, vinovatul și obligatul la repararea prejudiciului fiind exclusiv delincventul. Nu statul, nu ceilalți consumatori, ci delincventul. Nu numai că aceste costuri nu ar trebui să se regăsească în costurile consumatorilor, ale deponenților și ale firmelor care sunt obligate să lucreze cu bancile, ci el ar trebui să privească exclusiv băncile delincvente, acționarii și managerii lor, nu și celelalte bănci din sistem care și-au făcut treaba corect. Nu toate băncile sunt delincvente, nu toate băncile sunt responsabile pentru aceste practici (cu excepția, poate, a vinovăției de a tăcea față de aceste practici care nu doar că sunt anti-consumatori, dar sunt și anti-concurență).

Pe de altă parte, aceste discuții ale deștepților, care se dau adulți ai presei și ai banking-ului omit întotdeauna o realitate urâtă a anilor de dupa instalarea crizei în România. Toate contractele de credit, indiferent că sunt credite corporate sau credite de retail, conțin un adevarat bir pe care îl încasează băncile straine din România: costul cu riscul de țară sau, și mai grav, Credit Default Swap-ul (CDS, un pariu pe faptul că România va da sau, dupa caz, nu va da faliment, pariu ale cărui costuri le suportăm noi). Acest bir este încasat ilegal de mai mult de 7 ani, în condițiile în care băncile straine înca fac profituri de cazino în Romania fără a se mai împrumuta de la băncile – mamă sau de pe piețele internaționale. După criza din 2008, băncile străine din România se bazează fie pe împrumuturile interne, fie pe depozitele bazate pe economiile peste așteptări ale populației (BNR se laudă că sunt peste 15 milioane de conturi de depozite în România). Birul respectiv este și mai puțin legitim în condițiile în care singurele activități de creditare derulate de aceste banci în România sunt creditul de tip Prima casă (la ora actuală sunt aproape 200 de mii de astfel de credite, dintr-un total de cca 450 de mii, restul fiind credite încheiate înainte de 2008), un credit subvenționat în mod neconcurențial de stat, și împrumutul dat direct Statului român sau, dupa caz, autorităților administrativ teritoriale. Uneori ecartul între dobânda plătită de banci la împrumuturile pe care le accesează de la BNR și dobânzile încasate de la stat pentru diverse forme de împrumut este de 2-3 puncte. Cei ce se prefac că nu știu, să își reamintească : BNR împrumută băncile frecvent și nu numai din rațiuni de politică monetară, ci și pentru a le ajuta sau salva; una dintre băncile salvate de BNR printr-un împrumut de peste 700 de milioane de lei în 2008 a fost Banca Transilvania, „campioana” profiturilor bancare pe 2015, profit venit din fuziunea cu Volksbank, fuziune impusă de același BNR. Aceeași autoritate, a cărei conducere a transformat particula „național” într-o farsă, este principalul avocat al bancilor, lobby-istul suprem care are oricând deschise uși prezidențiale sau prim-ministeriale și care a asigurat până acum un nivel maxim de „responsabilitate” a debitorilor, în sensul că nu le-a permis să se libereze din lanțuri, ca să alimenteze hazardul moral, deși nimeni nu a obiectat față de hazarul moral al opririi creditării în primele luni ale lui 2009 și de oroarea împrumutului de la FMI plătit cu măsurile de austeritate din 2010 (ca să mă opresc la doar doua din marile fapte de arme ale sefimii BNR).

Cea mai importantă întrebare de pus în următoarele luni va fi asta : dacă România, așa cum declară pompos dl Isarescu, are cea mai solidă creștere economică din Europa, de ce naiba continuăm să achităm cu titlu de dobinzi bancare variabile acel „cost” cu riscul de țară sau, și mai grav, acel pariu pe intrumente financiare (CDS)? 
O fi asta o întrebare pentru ziariștii amicali cu băncile care, în orbirea lor, se declară „banksteri”, că își arate slugărnicia față de stăpân?

Băncile delincvente au împins populația în războaie judiciare sau legislative, căci doar ele au înșelat, au furat și au utilizat bani și putere de influență pentru a câștiga unele bătălii de acest gen împotriva evidenței și a bunului simț. 
Este posibil ca acestea să câstige și razboiul : dacă legea dării în plată va fi declarată neconstituțională săptămână viitoare, devine clar că și legea conversiei creditelor în franci elvețieni va avea aceeași soarta. Dar, în felul asta, aceste bănci, sistemul bancar în totalitate, își vor fi facut și mai mulți dușmani. Nu va mai exista cetățean al acestei tări care să nu urască băncile. Va fi o victorie a la Pyrrhus.

Banksterii și amicii lor din mass media și de pe paginile de socializare să ia aminte :

„Când câştigi, fă-o în aşa fel încât să nu-ţi faci duşmani” (I. C. Brătianu)

PS: Proiectul și forma finală ale legii conversiei nu îmi aparțin. Eu doar am scris un amendament, aproape în totalitate schimbat în Parlament de majoritatea PSD. Doar ideea cursului istoric s-a păstrat – în rest, restrângerea legii la creditele în CHF, extinderea legii la executările silite și la actele de conversie făcute în anii 2015-2016, formă materială a textului care are unele suprapuneri și contradicții supărătoare, nimic din acestea nu îmi aparțin.

PPS: De aproape 2 ani nu mai fac procese colective contra băncilor. Legea conversiei este un capăt de drum pentru mine. Îi las pe avocații băncilor fără obiectul muncii și al propagandei. Cadou de Haloween.