Cursul de schimb leu – euro, ca și dobânzile în general, sunt prețuri macro, care evoluează foarte aproape de un nivel de echilibru dat de starea economiei la un moment…

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on Twitter
Cursul economiei

Cursul economiei

Cursul de schimb leu – euro, ca și dobânzile în general, sunt prețuri macro, care evoluează foarte aproape de un nivel de echilibru dat de starea economiei la un moment dat și de evoluția pe termen scurt și mediu a acesteia. Întrucât nu sunt prețuri concrete, așa cum este prețul pâinii, al carburanților, al mobilei, al caselor sau al mașinilor, preț care se stabilește la raft, la pompă, la casierie sau la notar, prețurile macro se stabilesc în laboratoarele instituțiilor de politici monetare, cu contribuția agențiilor de rating și sub presiunea marilor conglomerate financiare globale. 

Cotația cursului, precum și nivelul dobânzilor pot fi rezultatul unor greșeli, dar și al unor manipulări. Că este așa, ne rezultă atât din falimentul Greciei (repetat de doua ori pentru a salva de la faliment câteva bănci globale), al Portugaliei sau al Irlandei, dar și din menținerea artificială în viață a unor entități – zombies de tipul Deutsche Bank sau Glencore, cu banii aruncați din elicopter de BCE.

În anul 2006, în România, cursul de schimb leu – euro ajunsese la 3,1 lei/euro.
În condițiile unor deficite de cont curent și de balanță comercială de peste 10% (importăm mai mult decât produceam în țară și cu mult mai mult decât exportăm, și o faceam pe credit bancar), acest curs era, evident, unul manipulat, fiind sistematic ținut coborât, în mod artificial și cu mult dincolo de prețul de echilibru.
Leul tare a fost rezultanta unui pariu de doua ori greșit pus de BNR pe capul nostru, fără voia și fără știrea noastră :
(i) s-a estimat că România va deveni parte a zonei euro în 2015 și că, deci, moneda noastră națională va fi fost euro, de unde concluzia că economia putea fi deja euro-izată, de facto, înca din 2006;
(ii) s-a estimat că salariile și celelalte venituri, consolidate în euro, vor crește neîncetat și, deci, gradul maxim de îndatorare la creditele în euro poate fi ridicat de la 40% la 70%.
Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. S-au întâmplat însă alte doua lucruri, urmărite sau nu de BNR : mai mult de 2/3 din populația împrumutată s-a expus pe credite în euro; mai mult de 95% din populația împrumutata a rămas ne-acoperită natural la riscul valutar, întrucât majoritatea veniturilor populației au ramas în lei. Adăugând și menținerea timp de peste 7 ani a nivelului de dobândă din 2006 (9-12%), precum și clauzele abuzive din contracte care umflau ratele lunare ale populației, a apărut treptat o clasă de debitori sufocați de datorii, care nu mai făceau altceva cu banii decât să îi orienteze cu prioritate către ratele la bănci și, de aici, a rezultat un „portofoliu” de neperformanțe de peste 25% pe tot sistemul.

[Nota bene: reducerea acestui enorm balast acumulat în doar 3-4 ani la nivelul actual de 10-12%, cu care se lauda BNR, este rezultatul exclusiv al cesiunii pe doi lei, la propriu, a creditelor către firmele de colectare de creanțe (biznis care, iată, în sfârșit, a atras atenția ANAF pentru fictivitate și potențial de evaziune fiscală)].

Un leu tare dădea impresia că veniturile în lei ale populației sunt mai mari, dar scumpise atât de mult exporturile românești încât exportatorii ajunseseră să manifesteze în fața BNR (lor nu le-a venit atunci ideea de a arunca monede de cinci bani pe treptele clădirii de pe Doamnei…). Tot un leu tare a permis BNR să mențină sau chiar să ridice dobânzile la lei (a existat chiar și o dobândă de 1000% la overnight), în condițiile în care în întreaga lume, pentru a debloca economia, dobânzile scădeau în ritm amețitor. De aici au rezultat zeci sau chiar sute de mii de insolvențe, cu sute de mii de job-uri pierdute și un număr de 7-8 bănci care o duceau indecent de bine în raport de starea economiei și de iresponsabilitatea cu care plasaseră credite firmelor și populației.
În realitate, starea economiei în anii 2006-2007, precum și prognozele care se puteau face la începutul lui 2008, duceau la concluzia unui curs de echilibru cu mult mai mare de 3,1-3,6 lei. Flotația controlată a cursului leu-euro (termen cu care BNR încearcă să vopsească realitatea manipularii cursului) nu putea duce la diferențe de cotații vecine cu situația de „șoc pe curs de schimb” (așa cum Regulamentul nr. 17/2012 denumește situația în care o monedă depășește pragul de variație de 35,5%).
În plus, o cotație redusă a cursului a determinat un nivel enorm al dobânzii, nivel care a asigurat – și încă mai asigură – profituri de cazino pentru băncile care au practicat creditul în euro în acei ani.

Așadar, dacă există un prejudiciu cauzat debitorilor în euro de „șocul de curs pe schimb”, atunci singura entitate vinovată este BNR.
Numai și numai pentru că BNR a gestionat în mod incompetent criza, făcând și pariuri greșite și periculoase, s-a putut ajunge la o diferență de curs între 2006 – 2016 de 1,4 pct, adică de la un curs de 3,1 lei/euro în 2006, la 4,5 lei/euro în 2016.
Dacă se poate proba un prejudiciu rezultat din această depreciere a leului față de euro, acest prejudiciu trebuie cerut de la BNR.
Asta daca nu cumva există clauze abuzive în contract sau daca nu cumva debitorii în euro sunt victime ale unor practici înșelătoare sau ale comercializării de produse financiare toxice în euro, caz în care acțiunea ar trebui îndreptată și în contra acelor bănci delincvente vinovate de asemenea practici.

Nu există, deci, nicio problemă de discriminare a debitorilor în euro față de cei în CHF.
Aceștia din urmă au fost abuzați, supuși unor practici înșelătoare și intoxicați cu produse financiare toxice de băncile care le-a vândut credite, în timp ce debitorii în euro sunt victime ale manipulării cursului, ale incompetenței și ale pariurilor iresponsabile făcute de BNR în anii premergători și imediat următori instalării crizei în România.
Din acest punct de vedere, ambele categorii de debitori sunt victime și ar trebui să rămână aliați într-o luptă pentru drepturile lor comune de consumatori.
De auto-segregarea lor, de dezbinarea și disputele între ei nu vor beneficia decât banksterii.

Nu va duceți cu calm în această noapte care pare blândă. Stați în lumină!

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on Twitter