Oamenii, ca persoane, sunt făcuți, așa cum stă scris în Geneză, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu[1]. Din momentul în care omul a putut spune “eu sunt cel ce sunt”,…

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on Twitter
Irepetabil și de neînlocuit

Irepetabil și de neînlocuit

  1. Oamenii, ca persoane, sunt făcuți, așa cum stă scris în Geneză, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu[1]. Din momentul în care omul a putut spune “eu sunt cel ce sunt”, s-a făcut separația netă între “eu” și “non-eu”, între sinele fiecăruia și toți ceilalți, între “eu” și restul lumii. Acela care a putut spune că există pentru că este și are nu nume, acela a fost prima persoană.

Cuvântul “persoană” derivă din persona care, în latină, în sensul său originar, însemnă mască. În greaca veche, ceea ce înțelegem acum prin mască era πρόσωπον (prosōpon). Ulterior, cuvântul persona a desemnat rolul sau caracterul jucat de actor în teatrul antic[2]. Masca, în teatrul antic, era utilizată pentru a accentua trăsăturile sau vocea actorului și pentru a focusa privirile pe el. Cu ajutorul măștii puteai înțelege că cel care o poartă este un personaj anume din piesă (în același timp, masca ascunzând identitatea reală a actorului). Interesant este că, dupa toate probabilitățile, se foloseau aceste persona (=măști) și în procesele civile, în chiar același scop, de focusare a atenției pe “actorii” spectacolului judiciar. De aici, probabil, au derivat starea civilă și atributele clasice ale persoanei, dar și drepturile și libertățile sale, întrucât rolul jucat de actorii spectacolului judiciar era stabilit după un scenariu, adică după niște reguli și tipare care au putut fi legile interpretate sub forma unor precedente judiciare, “actorii”, măștile, jucând același rol prestabilit, cunoscut și re-cunoscut, în viața reală, adică în comunitatea din care făceau parte, sau roluri diferite.

Romanii identificau o persoană prin trei atribute : nomen (nume), tractatus (receptarea de către terți a acestui nume, intelesul pe care grupul, comunitatea îl dă acestui nume) și fama (reputația). Mai mult, romanii se identificau și prin poreclă (cognomen). Spre exemplu, cel pe care, din legendele primilor creștini, îl știm sub numele de Nero se identifica, de fapt, cu sintagma Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, poreclit Ahenobarbus (barbă de aramă).  După regulile de azi, numele acestui tip ar fi fost Nero Claudius Germanicus (prenume și nume de familie), Caesar Augustus (măritul împărat) fiind reputația acestuia. Noi i-am fi zis “cel roșcovan” și nu ne-ar fi mirat deloc care are par roșcat.

Civilizațiile orientale se fereau să dea nume de acest gen oamenilor, întrucât se credea, nu fără oarecare temei, că odată cunoscut și pronunțat numele real al persoanei, aceasta intra în stăpânirea celui care rostea acest nume. Adevărul este că, dintr-o sumedenie de identități, una singură devine acceptată social, cea “fixată” prin nume. Numele te scoate din anonimat, dar este și atributul care atrage atenția asupra ta, transformându-te în țintă sau finalitate.

Există, deci, un ego cu conținut juridic, fundamental din punctul de vedere al conștiinței individuale, dar, desigur, există și un ego psihologic.

Chiar dacă actorii nu mai poartă măști pentru a reliefa caractere, noi, ceilalți, purtăm măști în continuare, cu sau fără voie. Și facem asta în viața de zi cu zi. Avem, cu sau fără voia noastră, o sumedenie de alter ego, de pseudonime și avataruri, care ne fac mai mult sau mai puțin vizibili. Profesorul meu de filosofie juridică din facultate, dl Stepanescu, avea o parabolă cu care ne încurca pe noi, juriștii în formare care tocmai aflau câte ceva despre coordonatele juridice ale identității persoanei (starea civilă, în limbaj juridic). El spunea că, atunci când doi oameni sunt în dialog, vorbesc cel putin 6 persoane diferite în același timp, întrucât, în persoana unui om există cel puțin 3 identități : (i) așa cum crede el că este; (ii) așa cum crede pre-opinentul lui că este; (iii) așa cum este el în realitate. Desigur că, în funcție de numărul de persoane cu care intră în dialog, personajul nostru are atâtea identități, mai mult sau mai puțin conforme cu realitatea, câți pre-opinenți are.

Există, desigur, persoane fără identitate, întrucât societatea, din varii motive, nu i-a recunoscut, nu le-a facut acte, i-a considerat dispăruți ori pentru ca cineva le-a furat identitatea. Aceste persoane nu poartă măști. Practic, sunt invizibile. Lumea în care trăim, o lume a imaginii, a virtualului, a socializării pe internet, face ca persoana, chiar daca are nume, să fie invizibilă, totuși, întrucât reputația, mai ales cea de pe paginile de internet (măsurată în like-uri, share-uri, tweet-uri, comments-uri, stars-uri etc.) înlocuiește persoana reală, virtualul elimină sau neutralizează naturalul. Cât de periculoasă este, mai ales pentru adolescent, această efasare sau blurare a personalității proprii, ne-o arată jocul Balena albastră sau, și mai realist, serialul de pe Netflix 13reasonswhy.

Poate ca persoana este masca sau aparența pe care cineva o arată lumii pentru a-și ascunde identitatea reală sau pentru a atrage atenția asupra unor trăsături pe care le vrea accentuate, definitorii pentru identitatea sa vizuală sau socială. Poate că toți suntem personaje într-o piesă de teatru global în care de cele mai multe ori nu suntem conștienți că jucăm și nici că interpretăm un rol. Dar, fundamental suntem individualități irepetabile, subiecte de drepturi cetățenești[3]. Și când această realitate este blurată sau ștearsă, ne pierdem individualitatea, nemaifiind capabili să spunem că noi suntem chiar cei ce suntem. Ajungem să fim trăiți de alții, ca și când am fi baterii cărora li se drenează rapid energia (oricum puțină) înmagazinată.

 

  1. Ce înseamnă, totuși, “eu”, dincolo de noțiunea juridică a persoanei?

Sunt eu, oare, doar genele mele? Dacă este așa, ce anume  din ADN-ul nostru ne face oameni? Ce anume din ADN-ul meu face din mine un Eu? Ce face din mine o Persoană?

Omul, în plan anatomic (sau fizico – chimic, dacă vreți) este un ansamblu de celule de tip mozaic. Niciuna dintre acestea nu este identică alteia, întrucât nu respectă un cod genetic unic. Toate, absolut toate celulele, sunt diferite între ele. În interiorul întregului, aceste celule – unicat concură la formarea de tip mozaic a eului fizic. De aceea, niciun corp fizic nu este identic cu altul. Nu se pot obține prin clonare artiști geniali, cercetători și oamenii de știință epocali sau, pur și simplu, un om bun obișnuit, un om “de treabă”. Acestea sunt fantezii, așa cum declara Ulrich Bahnsen[4]. Dar nici personajele malefice ale istoriei nu se pot re-construi prin clonare. Din fericire.

E evident că, inclusiv pe plan fizic, suntem unici, irepetabili. Și, de fapt, este bine, este etic, este confortabil să credem asta.

În plan imagistic, “eu” înseamnă cel pe care îl pot vedea în oglindă, dar și cel care, în somn, nu reușește să se vadă în oglindă, întrucât în vis spațiul și timpul nu există. În plan senzorial, “eu” înseamnă Eul pe care îl pot percepe fizic, la fel cum pot percepe fizic și non-eul[5]. Dar “eu” sunt și cel ce este conștient că există și ca, în plus, e diferit de lumea exterioară (non-eu). În sensul evoluționismului, eul fiecăruia este și animalul interior, atavismele fiecăruia, cele ce se află la originile îndepărtate ale speciei omului și de care nu suntem conștienți.

Pe plan mental și psihologic, omul înseamnă cu mult mai mult decât omul în plan fizic, tri-dimensional. Este foarte probabil ca mulți dintre noi ne simțim bine în pielea noastră. E clar că Hitler, în momentele sale de glorie, se simțea bine în pielea lui, dar la fel stau lucrurile, să zicem, și cu boxerul profesionist Floyd Mayweather sau cu vedeta pop Justin Bieber. Dar fiecare avem propriile dorințe și proiecți mentale în ce ne privește, fiecare suntem într-un fel acum, diferit de cel în care era acum 20 ani, să zicem, și, foarte probabil, diferit de cel în care vom fi peste 20 de ani. Am vrea să fim mai buni, am vrea să fim altfel; uneori reușim, alteori, nu. Unii dintre colegii mei de breaslă, de exemplu, își marchează prezența prin numărul de înmatriculare a mașinii proprii care conține, neapărat, seriile de litere AVO, JUS sau LEX.

De aceea suntem ființe ale opțiunii, și nu ființe ale destinului. De aceea creștinii cred că oamenii se pot schimba și își pot spăla păcatele.

Eu sunt alegerile și optiunile mele, faptele mele, cele care modifică permanent realitatea în care exist și sunt.

Cred, însă, ca cea mai importantă parte a eu-lui nostru nu se afla în noi, ci în extensiile noastre în ceilalți. Eu sunt și emoțiile mele, întotdeauna canalizate către alții, precum sunt și amintirile mele, moștenirea mea culturală, și sunt, mai presus de orice, continuarea, extensia mea în cei care mă cunosc. Persoana mea este în sufletul celor care au compasiune pentru mine, stafia mea este în mintea celor care mă urăsc. Eu sunt nu doar cel ce se vede în oglindă și face umbră Pamântului, ci și cel ce se află în sufletul sau în mintea celor ce au emoții sau amintiri în legătură cu mine. Din acest motiv, eu exist nu numai în prezent, ci și în trecut (și eu, și cei care mă cunosc, avem amintiri despre mine), precum și în viitor (în opțiunile mele, în alegerile din viitor ale celor care vor fi pus preț pe experiența și trăirile mele în ce-i privește). Eu sunt o ființa a timpului, o ființă, practic, atemporală. Acesta este motivul pentru care transhumaniștii, care încearcă să ne spună că putem trăi sute sau mii de ani, se înșeală. Nu putem trăi doar în prezent, avem o istorie și un viitor. Nu putem fi reduși la o cifră.

Noi toți suntem parte din comunități care au, la nivel subliminal sau intuițional, o conștiință de grup. Este o realitate indeniabilă. Ca persoană suntem nodul de care se leagă o infinitate de fire a căror substanță este compusă din memoria, afecțiunea, emoțiile pozitive sau negative și moștenirea noastră culturală. Dar această încâlceală (entanglement, în engleză) nu neagă conștiința individuală și nici liberul arbitru, câtă vreme putem spune “eu”, făcând astfel distincție netă între propriul sine și toți ceilalți, între “eu” și “non-eu”. Eucharistia (împărtășania) creștină este un exemplu de trăire comună, colectivă, care nu anihilează eu-l, ci îl încurajează să se manifeste plenar în sânul comunității. În schimb, prin reînvierea ancestralei conștiințe colective, în forma de dinainte de a fi făcut pasul către conștiința individuală, înainte de a fi spus “Eu sunt cel ce sunt”, am putea (re)deveni părți dintr-un întreg care este dincolo de conștiința noastră, dincolo de ceea ce ar trebuie să însemne “Eu”. Am putea redeveni “Noi”, eul, sinele, dizolvându-se în “noi”, fără ca un membru al conștiinței colective să-și mai poată controla viața pe deplin și fără a mai avea libertatea opțiunii contrare interesului de grup. Conspiraționiștii au un nume pentru asta: egregor.

Iar acest lucru este angoasant.

 

 

  1. Prin consecințele pe care le poate avea la nivel de libertate de conștiință și de opțiune, conștiința de grup în care eu-l se dizolvă, pierzându-se, poate fi paralizantă.

Suntem consecinte ale virtuților sau, dimpotrivă, ale păcatelor strămoșilor, ale fericirii sau, dimpotrivă, ale suferințelor lor. Suntem un pic din aproape toți strămoșii noștri, iar această cantitate infimă, ca în teoria haosului, poate determina consecințe enorme.

Nu mai suntem noi, persoane cu drepturi și libertăti, ci substanța din care va evolua ultra-omul, masa de coral pe ramășițele căreia se va ridica această nouă specie de ființă inteligentă.

Nu mai suntem persoane, cu nume, trecut, memorie, emoții și extensii în ceilalți, ci simple cifre.

Există profeții care se împlinesc prin simplul fapt că se rostesc. Gradul în care o profeție sau o “profeție” (o dorinta pe care și-o construiește și planifică cineva se numește în limbaj corporatist wishfull thinking) se apropie de realitate depinde în mare măsură de persoana celui care emite profeția. Dacă profetul Daniel le vorbea doar regelui Babilonului și curtenilor săi, Bill Gates le vorbește tuturor celor peste 4 miliarde de oameni care au acces la internet. Numele lui, în sine, este un tag, adică un fel de cheie de căutare pe internet care concentrează browser-ele de internet pe acest nume, rezultatul căutării fiind de ordinul milioanelor de pagini, în toate limbile Pamântului. Așa că, dacă astfel de “profeți” își doresc ca populația planetei să se reducă, în scurt timp, cu 10-15%, pentru a reduce emisiile de dioxid de carbon, rezultat al respirației[6], atunci e foarte probabil ca multe alte milioane de persoane să își dorească același lucru și, voluntar sau involuntar, să pună umărul la împlinirea acestei profeții. De aici și recrudescența cultului morții pe net si la tv.

[1]Cind Moise l-a intrebat pe Cel ce ii vorbea pe Muntele Sinai sub forma fizica a unui lujer aprins, Acesta i-a raspuns : Eu sunt Cel ce sunt (YHWH), mai exact, „Eu sunt Cel ce sunt si stiu ca sunt”. In Cartea vietii din Apocalipsa, toti suntem Unul.

[2]Persona a devenit personaj, in sensul modern al cuvintului. Conform Wikipedia, exista si o traducere alternativa a cuvintului persona ca fiind derivat din verbul per sonare, adica a amplifica si reverbera un sunet, masca, in acest inteles, fiind mai aproape de sensul de porta-voce decit de cel de atractie a privirilor.

[3]Precizare : oricât ni s-ar părea de oribil acum, sclavii antichității sau sclavii sec. XVII – XIX  nu erau persoane, ci lucruri. Sclavii nu aveau drepturi, ci erau obiecte ale unor drepturi ale altora. Ei se identificau printr-un nume mic (echivalentul prenumelui modern), la care se adauga numele stăpânului său. Pe de alta parte, cât de liberi sunt particularii supra-îndatorați și angajații captivi ai corporațiilor, care trăiesc pentru a consuma (în loc să consume pentru a trăi)?

[4]Ulrich Bahnsen, AND-ul : dispariția unui mit, în Die Zeit, 12.06.2008, preluat pe site-ul Quibono, la adresa http://quibono.net/adn_disparitia_unui_.html.

[5]Solipsismul, un curent filosofic idealist-subiectiv, pretinde că singura realitate fizică este eu-ul, conștiința individuală, întreaga realitate exterioară existând exclusiv în această conștiință individuală, concretă. Pentru adepții acestui curent filosofic, realitatea exterioară, fizică, nu este ceva ce se oglindește sau se reconstruiește în mintea noastră, ci o construcție mentală a fiecăruia dintre noi. De aici consecintă ca realitatea “arată” în moduri infinite, nu numai sub raportul numărului de persoane care au conștiință creatoare de realitate exterioară, ci și sub raportul schimbării în timp a modului de percepție și de gândire (socială, comunitară, religioasă, ideologică, economică, filosofică) precum și sub raportul moravurilor, iar acest lucru face ca “realitatea” să fie schimbătoare de la o epocă la alta, de la o generație la alta. În astfel de condiții, nu mai putem fi siguri de nimic, cu excepția faptului că existăm și gândim. Totul devine virtual, imaginativ și, deci, iluzoriu. Pe de altă parte, este, totuși, cert ca omul reacționează la realitatea exterioară și prin mecanisme automate, instinctuale, precum și prin emoții și judecăți prescurtate (olig-rațiune). De aici concluzia certă că realitatea exterioară există independent de noi și de conștiința noastră individuală și că, de fapt, mintea noastră este construită pentru a oglindi și reconstrui realitatea, pentru a o înțelege și a ne adapta, iar sistemul senzorial ne este construit pentru a percepe realitatea și pentru a reacționa la schimbările mediului, în vederea auto-conservării.

[6]Bill Gates crede sincer că schimbarile climatice sunt cauzate (și) de emisiile de carbon ale populației, începând cu respirația :  http://thetruthwins.com/archives/to-the-global-elite-the-math-is-simple-human-overpopulation-is-causing-climate-change-so-the-solution-to-climate-change-is-population-control. E foarte probabil ca ideologia fundațiilor sale să se refere și la alte gaze emanate de om sau, și mai și, de la multiplele miliarde de animale domestice crescute pentru carne și alte produse alimentare. O populație mai scazută ar însemna, desigur, un necesar de alimente mai redus. Este preocupant că aceste susțineri șocante nu sunt simple ideologii ong-iste, ci chiar politici gândite și implementate la nivelul ONU – Fondul ONU pentru Populație are în program controlul creșterii populației, prin intermediul vaccinurilor. Autorul textului citat se întreabă, pe bună dreptate, ce nu ne spun cei implicați căci, de vreme ce vaccinurile sunt menite a evita boli, deci a ține oamenii în viața, cu consecința sporului natural al populației, cei implicați văd vaccinul ca un instrument de reducere a populației, de unde concluzia că nu este vorba chiar de un vaccin, ci de substanțe care înoculează microbi meniți a reduce funcția reproductivă, exact ca în scenariul din Inferno de Dan Brown.

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on Twitter