Despre optimizare fiscală, dar altfel: în sens invers celui cu care ne-au obișnuit marii actori ai economiei …
Adică: despre optimizarea fiscală a Statului român…
Optimizarea fiscală este o suită de procedee contabile și juridice prin care o corporație reușește să achite cât mai puține taxe, impozite și contribuții sociale statului. Optimizarea fiscală apare deseori ca evaziune fiscală și spălare de bani mascate, fapte infracționale grave care se derulează cu concursul sau sub privirile tolerante ale autorității fiscale. Optimizarea fiscală se mai numește uneori, cu cinism, „evaziune fiscală legală”, căci pare permisă de lege și, prin intermediul unui întreg păienjeniș de conflicte de interese și de rețele de trafic de influență, este tolerată.
Optimizarea fiscală este o formă gravă de practică anti-concurențială și o discriminare pe față contra cetățenilor și a întreprinderilor mici și mijlocii (IMM), care nu dispun nici de banii necesari, nici de suportul politico-mediatic al marilor corporații, deci nu pot practica „optimizarea” fiscală.
Statul român poate deja să penalizeze aceste practici ca monopol, abuz de putere dominantă și acțiuni sau omisiuni înșelătoare, amenzile putând fi chiar și de 4-10% din cifra de afaceri. Doar că nu există voința politică și administrativă de a o face.
Este, de aceea, absolut necesară trecerea la „optimizarea” fiscală în sens invers: Statul român să nu mai piardă bani din aceste procedee și artificii, și nici active și resurse umane și materiale.
Cum se poate inversa acest trend al optimizării fiscale și cum ar putea fi utilizat în favoarea Statului român?
Voila:
Măsura unu: trecerea „calității” de suspect de la cetățeanul obișnuit, plătitor de taxe, impozite și contribuții, și de la IMM-uri, către marile corporații care practică optimizarea fiscală.
Această trecere se poate realiza simplu, prin instituirea unei prezumții de fraudă la fiecare operațiune de optimizare fiscală în mod repetat practicată de corporații, cum ar fi :
– dobânzile foarte mari la împrumuturile realizate în interiorul grupului de companii,
– circulația juridică anormală și în volum excesiv de mare de mărfuri și servicii în interiorul grupului de companii, practicând prețuri incongruente cu prețurile medii și normale de pe piață,
– onorariile legale sau de consultanță exorbitante,
– costurile cu managementul exacerbate,
– funcționarea vreme îndelungată pe “pierderi fiscale”,
– finanțarea prea mare și prea extinsă a ONG – urilor militante,
– operațiunile greenwashing* etc.
Odată instituită prezumția de fraudă, cel vizat, iar nu fiscul, va putea/va trebui să probeze inversul prezumției pentru a scăpa de taxe, impozite și contribuții.
Măsura doi: eliminarea „rotației comuniste a cadrelor”, adică, a ușii rotative (revolving doors) – nu se vor mai angaja în funcții de demnitate publică, de control și inspecție fiscală nici consultanții, nici avocații, nici „cadrele” înalte ale corporațiilor controlate și supravegheate, și nu se va mai permite timp de minim trei ani după plecarea din “sistem” angajarea de foști demnitari sau funcționari de rang înalt fiscali la corporațiile controlate și „supravegheate”. Aceeași măsură se va aplica și pentru rude apropiate și afini.
Măsura trei: renunțarea la proasta idee de a dedica „marilor contribuabili” un departament special în cadrul ANAF. Nu pot exista reguli speciale, privilegii și imunități bazate pe mărimea afacerii și, mai ales, nu pot exista tratamente diferite din perspectiva prezumției de (ne)vinovăție fiscală în funcție de forța de lobby, de resursele legale sau de consultanță, de presiunile politico-diplomatice de care (nu) dispune un contribuabil.
Măsura patru: introducerea (în sfârșit … ) a impozitării plusvalorii acolo unde se produce, adică în România. Până și OECD recunoaște (cu ipocrizie) că acest fenomen al optimizării fiscale nu este legitim, recomandând impozitarea plusvalorii acolo unde se produce, cu implicita interdicție a externalizării profiturilor și capitalurilor în țările de origine ale conglomeratelor multinaționale sau în paradisuri fiscale. Pentru simplificare, se va adopta o cotă minimală de impozitare, indiferent de nivelul cheltuielilor deductibile fiscal în totalul cifrei de afaceri.
(VA URMA)
*greenwashing înseamnă practici comerciale incorecte, înșelătoare, constând în campanii de promovare a corporațiilor ca fiind „amicale” cu mediul, în lobby și în finanțarea ONG-urilor „ecologiste” care costă mai mult decât eforturile reale pentru reducerea risipei de resurse și energie, pentru ecologizare, pentru un mediu sănătos, ne-poluat, pentru o agricultură și o industrie alimentară care să nu determine deșertificare și malnutriție, pentru o mare curată, pentru o pânză freatică sănătoasă și pentru rezerve de apă suficiente pentru toată lumea etc.